Chioarul este un ţinut mărunt, întins pe dealurile din sudul Maramureşului voivodal, pe valea râului Chioar, la vest de Ţara Lăpuşului şi la est de Ţara Codrului: este ţinutul pe care îl traversează maşinile între Dej şi Baia Mare.
Numele lui este cunoscut de localnici, de maramureşeni şi de oamenii din celelalte regiuni limitrofe dar ignorat de majoritatea românilor.
În secolul al XVIII-lea, douăzeci de sate chiorene – între care Plopiş, Trestie, Dumbrăviţa, Fâneţe şi Cetăţele – ar fi fost constrânse de autorităţile austro-ungare să întreţină, cu fân pentru cai şi alimente, oraşele Baia Mare şi Baia Sprie. Funcţionarii însărcinaţi cu strângerea dărilor descindeau în sate duminica, după slujba de la biserică.
În secolul XIX, denumirea regiunii dispare din vorbirea curentă, însă este reactivată prin anii `50 ai sec. XX, atunci când, în pregătirea viitoarei colectivizări, autorităţile statului comunist au impus ţăranilor „cote” insuportabile, pe care le colectau tot ca în Evul Mediu.
Muzica chioreană de sărbătoare – cea pe care o execută încă, într-o formă sau alta ceatarâşii (muzicienii locali) din regiune – este coerentă stilistic şi net diferită de cea a Maramureşului voivodal, dar relativ apropiată de muzicile din Codru şi Transilvania centrală, regiuni din care împrumută de altfel o seamă de melodii. Pentru dansatorii tineri, în formă şi cu poftă de dans, ceatarâşii extind suitele până la 30 – 40 de minute, adăugându-le mereu noi melodii de Ardeleanca, Scuturatul sau Codrănescul.
Muzicile de petrecere mai includ de asemeni cântări lirice (numite impropriu „doine”), care se interpretează la masa mare a nunţilor sau prin restaurante, pentru clienţii trecuţi de prima tinereţe, dar muzica de dans, categoria cea mai robustă şi mai predispusă la prefaceri înnoitoare, prevalează net, ca în întreaga Românie de altfel.
Protagonistul acestui episod este Gheorghe Negrea. În tinereţea sa, împreună cu fratele său Victor (ceatarâş-violonist), alcătuia compartimentul primaşilor, susţinut pe acompaniamentul fraţilor lor Ion şi Valer, la braci şi gordonă. Astăzi, braciul şi gordona au fost înlocuite de chitara electrică şi de chitara bas electrică, sau (şi mai frecvent) de sintetizator ce le-a preluat timbrele, deformându-le totodată.
Gheorghe este un instrumentist imaginativ (transformă spontan toate piesele pe care le interpretează într-un mod propriu, inconfundabil), însă totodată ferm şi suplu (cântă cu un uşor şi expresiv balans metrico-ritmic, fără să destabilizeze însă tempourile riguros exacte).
În anii din urmă am remarcat doi bărbaţi tineri, virtuozi admirabili, foşti discipoli ai fratelui său Victor: este vorba despre Vlad Paşca (prezent la Şamanul Mut, sezonul 3, episodul 2 – Ceatarâşii din Nagykaroly) şi Ioachim Făt (prezent la Şamanul Mut, sezonul 2, episodul 3 – Vlahii nordici din Maramureşul voivodal).
Fratele Valer s-a stins, iar Sorin (fiul lui Gheorghe), născut şi crescut la oraş (în Baia Mare) cântă un amestec de manele şi felurite muzici de petrecere pentru că „aşa se fac bani”. De fapt, astăzi Gheorghe cântă din ce în ce mai rar, de regulă acompaniat de un acordeonist, în alaiuri de nuntă şi pentru mici petreceri de restaurant.
În anul 2025, lumea dansului sărbătorește Centenarul nașterii lui Roland Petit (1924–2011), coregraf, balerin și vizionar care a revoluționat baletul...
