MediaPro Distribution a adus în premieră pe marile ecrane românești, comedia cu iz dramatic, dar optimist, „Delivery man” sau „Tată fără număr”, care prezintă o poveste caldă, ce merită vizionată ca o peliculă de duminică seară. După ce toată săptămâna ați avut parte de zile ce și-au lăsat amprenta cu fiecare clipă, vă puteți detașa de sentimentele cotidiene și să găsiți evadarea într-o poveste cu totul neobișnuită, un remake după filmul canadian „Starbuck” al lui Martin Petit.
Nu spun că ar fi o creație tarkovskiană, dar chiar și un cinefil va fi surprins în mod plăcut, nu neapărat în modul filmelor suprarealiste, pentru că este vorba de o expunere calmă si caldă.
Totuși, cadrele ce surprind un New York splendid, ce parcă așteaptă adesea să fie imortalizat și nu plictisește niciodată, cu siguranță eclipsează peisajul urban canadian, astfel că miza este plusată prin implicarea acestei Mecca a culturii contemporane, iar regizorul Ken Scott captează spațiul ideal pentru o poveste mai puțin imaginată, asa cum este această peliculă.
Creația lui Ken Scott mizează din plin pe decență și încearcă să redea, cu succes aș spune, un fir epic derulat armonios, într-un mod relativ previzibil, sau o secțiune din viața lui David (Vince Vaughn), curierul unei măcelării.
El se confruntă cu diverse probleme, pe care încearcă să nu le dramatizeze, dar în momentul când iubita lui, Emma (Cobie Smulders), îl anunță că este însărcinată, află că trecutul lui de deponent constant și activ la Banca de Spermă îi aduce un proces, cei 155 de copii, apăruți în urma folosirii masive a „materialului” oferit de David, fiind doritori să-și cunoască tatăl.
Tatăl cu cei mai mulți copii din lume, ce ar putea fi întrecut doar de către faraonii egipteni, decide să-i cunoască şi o serie de scene memorabile și intense transformă acest personaj într-unul ce sigur va fi pe placul spectatorului.
Vaughn, Pratt dar și Smulders, se mulează destul de bine personajelor pe care le întrupează. Armata de copii, chiar dacă nu sunt primii ce apar pe afișul filmului, prin câteva exemple ce ajung să intre în contact cu al lor tată, au un act magistral.
Coloana sonoră, atribuită ca responsabilitate lui Jon Brion – care s-a mai ocupat de “Magnolia” (1999) şi de “Eternal Sunshine of the Spotless Mind” (2004) – reușește să capteze armonios emoția fiecărei scene, cu vibrațiile și ritmurile ce însoțesc acest film, contribuind, alături de poveste, la îndemnul de a vă recomanda din plin această creație.
[tube]http://www.youtube.com/watch?v=V1lZKDNJ4aQ[/tube]