Articol de Andreea Iliescu
Anul 2025, o seara agitata de luni, e primavara. Nu am mari asteptari de la acest concert. Pana la urma urmei e luni seara si cu totii suntem obositi si suparati de catre agitatul cotidian.
Pasesc in Hala Laminor. Ultima oara cand am fost aici era Craciun si rontaiam in nestire la castane coapte cu V si radeam de faptul ca in toata Hala Laminor se vad concomitent cate cinci-sase Mosi Craciuni si ca cu siguranta ca orice copilar fi indus in eroare de catre multitudinea de Mos Craciuni, care mai de care mai convingatori.
Acum atmosfera e diferita, mult mai apasatoare. Barul ne asteapta, si constat cu mare bucurie faptul ca organizatorii de evenimente in sfarsi tau reusit sa renunte la jetoane. Pe langa supriza cu plata cash/card, m-am bucurat sa observ faptul ca barul din Hala Laminor era organizat de catre cel de la “#Aici”, si amstiut clar ca bauturilevor fi de calitate, servirea va fi buna, iar preturile vor fi decente, am avut dreptate.
Ne mai plimbam putin in jurul halei si aflu ca, din Godsmack, Shannon Larkin (tobosar) si Tony Rombola (chitarist) nu participa la turneul din Europa. Ma oftic putin, once again, publicul european este vizibil vitregit, fata de publicul american care nu are absolut niciodata parte de “surprize”. Totusi, ma indrept de spate, trag aer in piept, si imi amintesc ca m-am nascut in 2001 si am inceput sa merg la concerte in 2015. Absolut toate concertele pe care le-a prins generatia mea (si aufost multe) cu trupe vechi de rock au avut membri lipsa, inlocuiti la inceput de turneu. M-am obistuit, si le-as recomanda tuturor amatorilor de muzica buna sa se obisnuiasca cu aceasta noua normalitate.
Merg mai departe cu curiozitate si astept sa vad cum se vor prezenta noii membri. Intre timp, incep sa cante cei de la Drowning Pool.
Imediat cum am intrat dinspre locul de fumat in Hala Laminor in momentul in care au inceput cei de la Drowning Pool sa cante, m-am speriat de sonorizare. Fix la intrarea principala, cat timp faceai primii cativa pasi in hala, sunetul era aproape insuportabil si am sperat ca nu va fi asa in intreaga hala, din fericire sonorizarea deranjanta era doar in extremitatile halelei, unde nu avea nimeni nici un motiv sa stea, iar in zona destinata publicului se auzea foarte bine. Motivele pentru care la Thirty Seconds to Mars nu s-a auzit muzica, iar la Godsmack s-a auzit foarte bine sunt multiple si le voi explica, doar pentru ca nu mai vreau sa aud replici precum “M-as duce la X, dar la sala Y nu se aude absolut nimic”, gresit.
Sunetul unui eveniment este impactat aproape in totalitate de catre echipamentul folosit si de catre experienta inginerilor de sunet, atat timp cat inginerii de sunet stiu sa creeze setarile potrivite pentru o hala mare cu pereti din sticla si structura din metal, nu va exista o problema.
Ulterior, conteaza foarte mult si stilul muzical, artistii din nisa Rock/Metal sunt foarte privilegiati, deoarece sunetul se bazeaza pe tobe puternice si chitare bine definite, ceea ce ajuta foarte mult mixarea in hale mari. Sunetele cinematice, in schimb, cu multe substraturi muzicale si multe efecte, precum cele din piesele celor de la Thirty Seconds to Mars, sunt vitregite adesea in lipsa unor ingineri de sunet extraordinar de priceputi. In rock nu prea exista scuze pentru care o anumita piesa sa nu se auda bine. Dinfericire, toate cele trei trupe din seara anterioara s-au auzit exact asa cum ne doream.
Revenind la Drowning Pool, membri trupei au dat mult din ei in cadrul acestui concert, dar din pacate publicul nu a fost extraordinar de atent, multa lume inca stand la tigara sau fugind prin hala incercand sa isi gaseasca prietenii si sa se inghesuie in fata pentru Godsmack. In orice caz, ei si-au facut treaba curat, exact asa cum ar fi trebuit. Ce am apreciat la ei in mod special a fost faptul ca in primele 30 de secunde ale concertului au suferit o avarie de sunet, care ulterior a fost foarte rapid si corect rezolvata de catre cineva din echipa lor.
Concertul celor de la P.O.D. mi-a placut mult mai mult decat al celor de la Drowning Pool, pentru ca eja puteam simtii energia emanata de ei pe scena, contopita cu noi publicul. Oamenii deja erau mai atenti la scena si se incalzeau pentru Godsmack, iar asta s-a transformat intr-un schimb de energie cu solistul, care a dus show-ul mai departe cu foarte mult“zvac” si atitudine.
Mi-a placut foarte mult faptul ca au incheiat cu piesa “Alive”, care de altfel este si piesa mea preferata de la ei. Mi se pare ca in general sunetul P.O.D este foarte dansabil.
Ulterior, dupa ce au incheiat cei de la P.O.D ne-am mutat din zona din spate a salii, si am fugit repede, repejor, chiar la gard, pe partea stanga cum te uiti la scena. Cei de la Godsmack nu au fost “dive” si nu s-au lasat asteptati aproape deloc, lucru pe care l-am apreciat enorm.
Eu sunt un foarte mare fan al deschiderilor de concert foarte dramatice (vezi Rammstein, Metallica, Slipknot, U2 etc). Totusi, nu am vazut o problema in faptul ca s-a inceput mai omeneste, deoarece au inceput cu piesa Surrender si publicul deja era prins in filmul concertului.
Eu nu am fost chiar atat de captivata precum cei din jurul meu, deoarece eram fixata pe noii membri ai trupei. Am luat-o razna (in sensul bun al cuvantului) cand mi-am dat seama ca baiatul de la tobe era Will Hunt de la Evanescence. Am stiut instant ca urmeaza un show impecabil la tobe. Dupa ce mi-am revenit din socul faptului ca cei de la Godsmack au adus o legenda alaturi de ei pe scena, am inceput sa imi focusez atentia si pe chitarist, care ulterior am inteles ca nu a mai cantat pana acum alaturi de trupe mari. Sam Bam Koltun, pe numele sau, a dus bine concertul si nu s-a simtit o lipsa in tot tabloul concertului, deoarece Sully Erna si Will Hunt au venit cu niste rezerve consistente de energie la acest concert.
Ulterior au continuat cu You and I, When Legends Rise, 1000hp, Cryin’ Like a Bitch!!, Speak, Straight Out of Line (aici deja incepea sa se piarda din energie), Awake, Keep Away, iar aici au intrat cu Voodoo si au re-electrizat intreaga atmosfera a spectacolului, dar m-am mirat ca au ales sa puna Voodoo asa de devreme in setlist.
Dupa Voodoo a urmat Batalla de lost ambores la care am adorat din toate punctele de vedere vizualul de pe spate. Este vorba de un vizual foarte hipnotizant sitrippy cu Betty Boop care danseaza prin niste flacari, care se plimba in jurulei si bat la tobe pe ritmul piesei. Mi s-a parut extraordinar de dragut, chiar si V m-a luat deoparte sa imi zica ca adora animatia de pe spate, noi fiind amatorimari de produs audio-vizual animat. Totusi, m-am lezat putin cand am venit acasa in noaptea respectiva si m-am uitat la show-ul de anul trecut din SUA pe YouTube si am vazut ca toata regia audio-vizuala si tot show-ul in general a fost mult mai muncit si mult mai impresionant fata de ce am primit noi in turneul European.
In timpul piesei Batalla de lost ambores s-a mai intamplat ceva interesant, si anume ca Will Hunt a inaintat cu setul de tobe pana aproape de buza scenei, iar apoi s-a urcat si Sully la tobe alaturi de el. Mi-a placut foarte mult faptul ca am apucat sa il vedem pe Sully Erna la tobe si ca Will Hunt a avut ocazia sa isi arate abilitatile fata de inevitabila serie de comentatori care nu au auzit de Evanescence.
La inceputul piesei Whatever a debutat un moment foarte induiosator, in care solistul a urcat majoritatea copiilor mici din public pe scena si a cant atalaturi de ei. Mi s-a parut un moment foarte bine gandit, pentru ca a reusit ca timp de o piesa sa ii lase pe parintii obositi de stat cu copilul in carca sa isi relaxeze putin spatele, iar pe cei mici i-a bucurat mult si i-a trezit din somn, pentru ca deja era destul de tarziu si incepeau sa adoarma cu cascutele pe urechi. Cred ca motivul adevarat al acestuimoment,a fost acela de a deschide putin inima publicului inainte de un moment care pe mine m-a emotionat profund.
Initial, membri trupei au iesit de pe scena, iar ulterior s-a intors Sully singur, la un pian care avea pe el un autocolant mare cu The Scars Foundation si cu un cod QR la care persoanele care isi doreau puteau sa se alature cauzei.
A inceput sa cante Under Your Scars si sa explice despre ce e vorba in cadrul fundatiei lui. A explicat faptul ca The Scars Fundation este o fundatie menita sa vina in ajutorul tuturor oamenilor cu probleme ce tin de sanatatea mentala sau care sufera de ideatie suicidala, iar mie asta mi s-a parut extraordinar. Dupa ce a terminat de povestit despre fundatie, a continuat sa cante, timp in care pe fundal se derula un slide show cu mai multi artisti care au parasit lumea aceasta din cauza problemelor cu abuzul de substante sau care au pierdut lupta cu depresia. Printre acesti artisti se numara Amy Winehouse, Kurt Cobain, Chester Bennington, Chris Cornell etc. Solistul de la Linkin Park a fost amintit si in cadrul discursului lui Sully, nu doar in slideshow-ul de pe fundal.
Nu stiu cat de mult a reusit publicul sa inteleaga din momentul respectiv, dar faptul ca un artist si-a luat din timpul lui de bis ca sa aminteasca niste artisti care ne-au format pe toti ca oameni, si ca sa aminteasca despre o fundatie care in continuare salveaza vieti, este absolut extraordinar.
Personal nu suport prestatiile artistice care nu transmit un mesaj social puternic, deoarece muzica este cea mai directa forma de arta si trebuie folosita pentru a influenta si pentru a transmite mesaje puternice. Mereu cand ma uit la un concert stau si ma intreb care este mesajul respectivului concert, daca nu gasesc unul, plec destul de suparata. La Godsmack a existat un mesaj puternic. Cunoscand publicul prezent la respectivul concert, cred cu sinceritate ca nu a patruns mesajul chiar atat de mult pe cat ar fi fost nevoie, dar momentele de genul asta sunt necesare, indiferent daca avem chef sa stam la ele sau nu.
Dupa momentul asta emotionant, au urmat Bulletproof si I Stand Alone, piese cu siguranta interpretate ca sa ne mai revina zambetul pe buze dupa ce ne-am amintit de dragii nostri artisti si sa plecam acasa cu voie buna.
Seara s-a incheiat cu ganduri bune catre toti membri trupei, fie ei vechi sau noi, cu o senzatie de satisfactie pentru ca am fost la un act artistic unde am fost pusa pe ganduri, in care artistul a lucrat cu emotiile publicului si cu o stare buna, deoareceam avut ocazia sa imi reamintesc de piesele pe care le ascultam cu atat de mult drag in liceu sau vara trecuta pe munte la plimbare cu V.
Si cum a inceput pentru mine totul? Unde am ascultat primele acorduri Godsmack? Cred ca imi aduc aminte….
Anul 2018, o bucatarie plina ochi de adolescenti in stare de ebrietate si un necaz cu politia.
In clasa a XI-a am dat o petrecere exgerat de mare la mama mea acasa, iar dupa miezul noptii ne-a batut politia in usa, cu scopul de a ne spune sa oprim boxele si sa terminam cu muzica. Din dorinta de a nu ne lua amenda, ne-am mutat cu totii in bucatarie unde am dat drumul usor la un radio mic si vechi, pe postul de radio Rock FM. Cu totii vorbeam si, in ciuda insistentelor vecinilor, in continuare faceam zarva prin casa, cand deodata la radio se aude Voodoo de la Godsmack, moment in care cu totii amutim si ascultam, si ascultam, si ascultam…
Anul 2024, un drum lung pana acasa si playlist-ul facut de catre un coleg de munca.
Vara trecuta eram intr-o perioada foarte grea de tranzitie. A trebuit sa schimb multe elemente din caracterul meu nativ si sa trec rapid printr-un proces de maturizare. A trebuit sa renunt la toate viciile mele, la anumiti prieteni din anturajul meu si, nu in ultimul rand, sa imi schimb job-ul si sa renunt la o echipa care imi era foarte draga.
In decursul lamentarilor mele zilnice cu colegii de munca la pauza de tigara, apare V. Acest V a ascultat cu mare atentie tot ceea ce povesteam si aparent a inteles ca as fi avut nevoie de o surprizaplacuta in decursul zilei respective. Ma plimbam confuza si ingandurata pe Bld. Magheru, cand deodata vad ca V mi-a trimis un playlist cu piese care i-au adus aminte de situatia mea. Magulita imi pun castile in urechi si fara prea mare interes las playlist-ul sa curga. Aud pentru prima oara Under Your Scars de la Godsmack, si am ascultat, iar si iar si iar…
