EMOȚIILE

O camera liniștită, un laptop cu o conexiune reconfortant de puternică la internet și câteva momente bune de așteptare. Apoi îți dai seama că adrenalina e sus, iar în minte revezi frânturi algomerate ale propriei vieți. Fix acolo, în acel moment, înțelegi că tot ce s-a întâmplat, de fapt, până acum, te-a pregătit pentru următoarele cele mai importante 30 de minute din ultimii ani. Și toate ăstea îți pictează un zâmbet de mulțumire pe față.

Undeva prin 2017, în încercarea de a căuta muzică nouă pentru ceva elan și inspirație la viață, Sori Țigăeru îl descoperea pe Jack Savoretti și al său cântec “Tie Me Down”. La o primă vedere, în videoclipul alb negru minimalist, Jack impresiona cu un look de bad boy răzvrătit, așezat pe un scaun, cu o chitară la purtător, totul într-un set up ușor industrial. Două cadre mai târziu și Jack începe să cânte unul dintre cele mai “de semnătură” din repertoriu. Și, mai abitir, cu al său timbru vocal răgușit, sucește capete, dar mai ales, ciulește urechi, oriunde s-ar afla. Stadioane, grădini, roof-top-uri de blocuri și te miri pe unde îsi mai duce talentul. Pentru că Jack avea să devină printre cele mai căutate voci europene ale ultimilor ani.

Suntem în 2024 sau, mai bine zis, suntem după 7 albume de studio, faimoasele duete cu Zucchero și Kylie Minogue, iar dacă bunul nostru domn Pavarotti ar mai fi trăit, suntem siguri că l-ar fi adus lângă el pe vreo scenă de faimos amfiteatru roman, cu o orchestră voluminoasă în spate. Căci Jack este o voce aparte, o voce care te va încânta de la primele versuri, unde chiar el, cu o sinceritate debordantă, își pune pe masă toate emoțiile trăite.

Trecute de orele 14 și pe un ecran al unui laptop pregătit să ajute la împlinirea unei dorințe la care nici nu visam, deodată îmi apare în față un zâmbet larg.

• Hello, sunt Sori. Mai ții minte, la primul concert în România, când te-ai oprit și ai citit cartoanele din spatele sălii? Eu eram.
• Ah, wow, tu ești! A fost tare momentul. Hello, mă bucur să ne cunoaștem!

Pe vremea când scriam cartoane pentru concerte sau status-uri pe rețele sociale, status-uri în care doream să atrag atenția asupra unui potential concert în România, nici nu visam la așa ceva. Un interviu cu Jack Savoretti. Sau o discuție despre psihologia vieții, mai bine zis. 

Deși spune că este un om privat, Jack găsește cumva echilibrul perfect și te vrăjește cu deschiderea sufletului său, dar și cu lejeritatea cu care își povestește creația, apoi muzica sau  eșecurile care au stat la baza carierei și, nu în ultimul rând, familia, cel mai de preț cadou pe care l-a primit de la viață.

Vă las cu Jack și câteva întrebări pe care se pare că, preț de ceva ani, le-am pregătit în subconștient, fără să știu că acest moment va veni.

PREZENTUL

• Deci, vă întoarceți la București pe 24 septembrie?
• Da, abia aștept, cântăm la Arenele Romane, un loc foarte cool. Data trecută când am fost la București am fost foarte surprinși cât de uimitor a fost publicul, chiar nu ne așteptam să vină atâta lume. De data asta venim cu toată formația și va fi un show tare.

• Hai să vorbim un pic despre cele mai recente albume. Dacă “Europiana” (2021) a fost cel care a adus sunetele retro și old-school înapoi în prezent, care este povestea lui “Miss Italia” (2024), care este intenția albumului?
• “Miss Italia este un album pe care am vrut, am ales și pe care a trebuit să-l fac. Tatăl meu s-a dus acum doi ani și jumătate și a fost prima dată în viața mea când m-am simțit, cu adevărat, îndurerat. N-am știut exact cum să mă descurc în această ipostază, pentru că durerea aceasta nu este emoțională sau psihologică. E o chestie fizică și, pur și simplu, o simți. Singurul lucru pe care l-am găsit vindecător a fost muzica italiană. Probabil că are de-a face cu faptul că tatăl meu este/a fost Italian și identitatea italiană avea strânsă legătură cu el. Dacă mă gândeam la Italia, mă gândeam la tata și invers. Iar când a venit momentul dispariției lui, am avut nevoie să mă reconectez, iar muzica italiană a fost la îndemână. Și, următorul lucru, imediat după ce s-a dus, am fost în Italia și mi-a plăcut enorm să fiu acolo. Îl simțeam peste tot: toți bărbații arătau, sunau și miroseau ca el. Totul era familiar și m-a făcut să stau acolo oricât a fost posibil. Și apoi să învăț să scriu/compun în limba italiană. Deci cam asta s-a întâmplat. N-am avut niciodată intenția de a merge acolo ca să fac un album Italian. E doar ceva ce am făcut și, mai apoi, după 6 luni, mi-am dat seama că se întâmplă ceva cu asta și eu chiar vreau să fac o colecție, un album în italiană. A fost o experiență uluitoare.

• Și numele albumului?
• E un joc de cuvinte, la bază este vorba despre “I Miss Italia”. Câteodata mă gândesc că țara asta e subiectul judecății superficiale, însă mie nu îmi e dor de pizza sau de pasta, ci de Italia, adevărata Italie.

• Știi, Jack, noi spunem câteodată că România este frumoasă pentru că este aproape de Italia. 
• Eu iubesc România, de altfel am făcut și un road-trip foarte mișto data trecută. Am condus de la București la Cluj, unde am avut turneu și am trecut prin Transilvania. Da, a fost un drum extraordinar, mai ales pentru că nu sunt autostrăzi si am mers prin satele dintre munți. Și ne-a făcut foarte mare plăcere. Am fost foarte impresionat. Eu am mai fost, de fapt, la București, când eram adolescent, prin organizația City of Hope. Organizația lucra și ajuta copiii străzii din București. Era, probabil, 1998-1999 și un foarte diferit București față de cel de acum. Se vedea că orașul se chinuia să se dezvolte post erei Ceaușescu. Dar a fost frumos când m-am întors să găsesc acest oraș incredibil, vibrant și tânăr. Chiar iubesc Bucureștiul. Dar frumos a fost și că am apucat să vedem o parte din țară. Într-adevăr uimitor de frumos.
• Da, chiar ne-am dezvoltat în ultimii ani, mai ales pe scena culturală și prin toată țara se mișcă lucruri. Întorcându-ne la faptul că tu ai fost activ recunoscător moștenirii tale italiene, hai să facem un mic exercițiu. Pentru că știu că o parte a legăturii tale cu muzica pornește de la momentele în care, puști fiind, stăteai pe bancheta din spate a mașinii părinților și ascultai muzică. Ce i-ai spune acum acelui puști?
• Că totul va fi OK și că toate trec. Și să se țină de treabă fără să-i fie frică. Spre norocul meu, nu îmi e frica de eșec. L-am privit în ochi și l-am gustat, nu e chiar atât de rău. Dar când eram tânăr eram îngrozit de ideea eșecului. Așa că probabil, dacă nu ajungeam aici, jucam fotbal sau făceam ceva sport, pentru că asta a fost prima mea dragoste, dar îmi era atât de frică să pierd, încât mă făcea să urăsc ceea ce făceam. Cu muzica a fost diferit pentru că am eșuat foarte repede și devreme. Și nu m-a deranjat. Am învățat mult mai multe din eșecuri decât din success.

DEVENIREA

• Da, cred că ai avea să-i spui câteva fostului manager care te-a lăsat complet fără nimic în buzunare. Ăla da moment de tensiune și eșec.
• Da, am văzut eșecul, l-am gustat, dar nu aș fi cine sunt azi dacă nu aș fi trecut prin momentul acela. Apreciezi mai mult lucrurile atunci când le pierzi. Ca faimoasa expresie: nu știi ce ai până când nu mai ai. Eșecul te face să lupți pentru ceea ce pierzi sau să înțelegi că poate ar fi mai bine să te relaxezi și să renunți. Și îți schimbă perspectiva. Întotdeauna le spun copiilor să dea greș cât de devreme se poate în viață. De fapt e cam singurul sfat pe care îl ofer lor. Pentru că dacă ești primul care va da eșec, tot tu vei fi cel care va ști ceva ce nimeni altcineva nu știe. Va fi ca o super putere.

• Chiar voiam să te întreb care este super puterea ta, da.
• Eșecul, ha ha. Cu litera “E” mare de tot inscripționată pe tricou.
• A mea este să fac cearcăne.

(se râde tare)

• Jack, ce crezi că este, de fapt, succesul și cum relaționezi tu cu el?
• Bună întrebare, foarte bună. Ce e succesul? Probabil că nici nu știu. De fapt, succesul este un lucru privat și se întâmplă când nimeni nu se uită. Poate fi una dintre cele mai ciudate știri sau, la cealaltă extremă, copilul tău râzând. Sau acele mici, mici momente în care ești doar tu cu tine și te gândești că ți-a ieșit ceva foarte bine. Că ai reușit. Succesul nu se regăsește în marile premii sau topuri de muzică. Astea sunt pentru munca de echipă. Dar succesul individual îți șoptește în ureche și este un lucru foarte privat. Intim, chiar. Si tocmai din acest motiv nu cred că pot explica ca și când aș arăta spre punctul literei “i” și aș zice “uite, acela este succesul”. Sunt câteva momente mici și private în care chiar simt că am success. Simt că am făcut bine.

• Ai avut vreodată un moment în care ai simțit că astrele s-au aliniat și toate lucrurile erau aranjate la locul lor?
• Da, cu siguranță! Au fost multe, să știi, și pot apărea, spre exemplu, în mijlocul unei sesiuni de scris versuri. Sau în timpul unui concert sau show, când se întâmplă chimia în formație și apare magia. Nu există linie de finiș pentru acest feeling, e ceva continuu. Și chiar ăsta este un mare success, să înțelegi că nu există o linie de finiș pentru asta. E ca un ocean cu valuri care tot vor reveni și reveni. Așa că dacă te-ai liniștit în privința acestui lucru, și ăsta poate fi numit un moment de success.
• Da, eu le denumesc “momente de grație”. Ce crezi despre echilibrul dintre viața persoanălă și cea profesională? Ți-a fost de inspirație?
• Da, este probabil cel mai greu lucru din acest job. Bine, ce fac eu nu poate fi numit “job”. Muncesc mult și e muncă grea, dar nu-i pot spune “job”.

• Da, nu e, că tu le cânți străinilor, de fapt (așa cum a spus fetița sa acum câțiva ani și așa s-a născut numele albumului “Singing to Strangers”).
• Dar munca grea nu este să cânți, ci să faci acei străini să vină la concrete (se râde). Încă de pe la 20 de ani mi-am spus că, dacă voi munci foarte, foarte tare și mult, nu va fi nevoie să-mi iau un job. Cam asta era filozofia mea. Așa m-am și protejat, lucrând foarte mult. Însă asta poate însemna și că lipsești de acasă. Așa că găsitul acestui echilibru este cam cel mai important lucru din viața mea. Și se schimbă continuu, pentru că si copiii au nevoie de tine treptat. Câteodată mult, câteodată deloc. Iar în unele zile chiar trebuie să muncesc, altfel am da de belele. În alte zile pot alege să fac nimic.

• Și cum te simți legat de asta?
• E greu, dar toată lumea trece prin asta, nu e doar despre mine sau în muzică, este în orice domeniu. Să găsești echilibrul este adevărata provocare a vieții. Și e bine că este așa, pentru că eu nu sunt ambițios de la mama natură. Sunt foarte, foarte satisfăcut și am zero așteptări. Am eu multe defecte, dar singurul lucru bun la mine este că n-am așteptări. Totul mă suprinde sau mă impresionează. Totul. Problema este, însă, că nu toată lumea funcționează la fel ca mine. Așa că îmi place să am ceva din afara sinelui care să mă împingă spre a face câte ceva. Și, lăsând gluma la o parte, responsabilitatea face asta. Pusul mâncării pe masă și faptul că trebuie să fiu un exemplu bun pentru copiii mei. Oricum, nu cred că aș fi fost unde sunt acum dacă nu aveam copii. Sau aș fi făcut ce fac acum, dar la un ritm mult, mult mai ușor și nu la fel de intens. Motivul pentru care mă trezesc dimineața sunt ei. Ei mă țin “în priză”.

• Ce altceva ar mai fi pe lângă asta?
• Mai este un aspect: această muncă este rezultatul unei întregi echipe. Am responsabilitatea și față de ei. E numele meu pe albume, dar sunt și ei și trebuie sa mă asigur că, mai întâi de toate, au ce pune pe masă. Ăsta nu este un joc, din nou, este vorba despre viețile oamenilor. Si iubesc această responsabilitate! Este ca un privilegiu care, doar câteodată, te și înfioară. Pentru că noi nu facem ceva de care oamenii nu se pot lipsi. Toată lumea poate supraviețui la fel de bine și fără un nou album Jack Savoretti. Și trebuie să găsești un motiv pentru care oamenilor le-ar păsa. Trebuie să-l găsești, nu să-l inventezi sau sa fie fals. Nu vrei să fie soarta sau marketing-ul motivul pentru care reușești, ci vrei ceva care contează. Și când faci ceva care chiar contează, vrei să arăți lumii întregi ce ai făcut. Dar dacă nu prea e ok ce ți-a ieșit, nu-ți vine să arăți. Nu merită. Vrei să faci ceva care are valoare. Și, așa cum am spus, eu nu am această așteptare, dar când găsești ceva care merită, este minunat să poți să spui echipei tale și prietenilor “hei, veniți să vedeti ce am găsit, trebuie să vedeti asta!”.  De fapt, cam asta este, pentru mine, cea mai bună parte a întregului concept. Când cauți după comori și găsești ceva, apoi împarți cu toată lumea.

FAMILIA

• Jack, zi-mi o treabă, cine este Giovanni Savoretti atunci când nu este Jack Savoretti?
• Îmi pare rau că n-am vreo poveste măreață să-ți spun, dar cred că ei doi sunt cam aceeași persoană. Bine, e o linie fină, cred. Atunci când am început aveam o “persona” pe care o foloseam ca protecție. Dar era doar o protecție. Și eram foarte tăcut și timid pe scenă, până când soția mea, de fapt nu era încă soția mea și venea la concertele mele, m-a tras deoparte și m-a întrebat simplu: “De ce faci asta?!” și am întrebat-o: “Cum adică!?”. Ea mă întreba de ce pun masca tipului liniștit pe scenă, iar eu îi spuneam că așa sunt eu. Și ea a refuzat să creadă, motivându-mi că eu sunt omul care nu tace din gură, cel care pleacă mereu ultimul de la petrecere, mereu distractiv și viu. De ce aș face asta, de ce m-aș ascunde?! Iar eu nici măcar nu realizasem, nu mă gândisem la asta. Era doar o masca pe care o foloseam.

• Cum ai renunțat la asta?
• Îmi amintesc ca la următorul show am fost eu, cel adevărat, iar lucrurile au fost super ok. Nu m-am mai îngrijorat, n-am mai pus presiune pe mine. Dacă am vrut să spun ceva, am spus, dacă nu, nu. Atât de simplu. De fapt, toată cariera mea a început să se schimbe când și eu am început sa fiu mai natural. Nu doar cariera, ci viața, cu totul. Dar, în același timp, sunt un tip reținut/privat. Îmi place să impart, dar nu-mi place sa mă folosesc de viața mea privată în scop artistic. Chiar și cu albumul “Miss Italia” m-am gândit în repetate rânduri dacă, oare, mă folosesc de moartea tatălui meu ca să reușesc!? Nu, eu doar impart această experiență. Dar imediat ce simt că mă folosesc de asta, mă retrag. Oricum, tata s-ar fi bucurat să ne audă vorbind despre el acum, ar fi savurat asta din plin!
• Bun, acum că, să zicem că ai ajuns la momentul carierei tale în care deja ești faimos, acest cuvât care nu ne place, chiar aș vrea să te întreb care sunt cele mai mișto lucruri la această faimă (în afară de lucrurile pe care le primești gratis, haha)?
• Da, sunt super norocos, chiar primesc o groază de chestii gratis. Mereu le spun prietenilor mei că sunt cel mai sărac om pe care-l știu ei, dar cu cele mai frumoase lucruri. Cele mai bune tricouri, cele mai bune haine, ni se tot dau tot felul de nebunii gratis. Nimeni nu mai plătește muzicienii în ziua de azi, dar ne dau chestii mocca. Nu mă plâng, nu mă plâng! Serios vorbind acum, aprecierea cred că este un sentiment frumos. N-am făcut niciodată asta pentru faimă, dar îmi place aprecierea și pot fi două lucruri diferite. Oamenii pot fi faimoși făcând absolut nimic și asta, pentru mine, e foarte ciudat. Trăim vremuri în care oamenii sunt faimoși pe bune, dar nimeni nu știe cu ce se ocupă ei, de fapt. Înțeleg de ce ai vrea să fii faimos, chiar înțeleg, dar, pentru mine, e foarte ciudat. Pentru ca să fii faimos îți dă un sentiment al valorii, dar dacă ceea ce faci nu are valoare, asta se poate simți ca un gol, ca un vacuum.

• Și la tine cum e?
• Eu sunt foarte norocos pentru că sunt privat și nu sunt recunoscut foarte des pe stradă. Dar si atunci când asta se întâmplă, aproape de fiecare data, oamenii care mă opresc au câte o poveste legată de mine sau muzica mea. Cineva vine si zice “Tu ești Jack Savoretti? Putem face o poză?” și nu va fi doar atât. Întotdeauna îmi vor spune ceva de felul “împreună cu soția mea am găsit o piesă de-a ta când călătoream” sau “tatăl meu mi-a arătat muzica ta când îmi făceam bagajele”. Mereu vor avea o poveste conectată la muzică. Si asta este foarte cool și apreciez tare. De fapt, asta este diferența dintre apreciere și faimă, că sunt recunoscut pentru ceva ce am făcut, nu pentru că sunt doar eu. E ciudat. Singura faimă pe care am avut-o a fost că eu sunt tipul care face muzica pe care ție-ți place să o asculți.

REALIZĂRILE

• Da, este vorba că lași ceva în urma ta și contează enorm. 
• Exact! Bine zis! Nu vreau să fiu dramatic acum și să folosesc cuvântul “moștenire”, dar chiar așa este. Tată fiind, te cam gândești la chestiile ăstea. L-am luat pe fiul meu în turneu cu noi săptămânile trecute și, pentru 2 nopți, a venit cu formației bus-ul să lucreze. Are 9 ani. A fost foarte bun! Și a venit la mine și mi-a zis “Tati, tati, ești faimos!” și i-am spus “Nu, dragule, doar le place muzica mea”. A zis “Cool!” Da, ei îmi știu muzica, dar eu cu ei nu m-am cunoscut niciodată.

• În ultimii ani ai adăugat partea de storytelling produsului “Jack Savoretti”. Cum crezi că influențează asta totul?
• Cumva a devenit cel mai important lucru, pentru că nu vreau să scot albume sau melodii pe bandă rulantă. Vreau să am un motiv solid să le fac și, când mă uit acum spre ele, mă gândesc că fac un film sau scriu o carte, pentru că povestea din spate contează foarte mult pentru mine. Pentru că nu vreau doar să vând muzică, ci să creez o experiență deosebită din care muzica mea să facă parte. Deci storytelling-ul contează.

• Când exact a început  treaba asta?
• S-a cam întâmplat din greșeală când am compus “Singing to strangers” (2019), atunci mi-am dat seama de ideea albumului, apoi în “Europiana” (2021) care a fost un cu totul alt concept și acum în “Miss Italia” (2024), aceste trei albume fiind diferite de albumele vechi. Ca o colecție de cântece, dar care nu aveau un concept mare în jurul lor. Erau ca mici fotografii ale etapelor vieții mele de atunci. Unde acum chiar mă bucur de storytelling. Face totul să fie mai interesant, mai plin, cel puțin pentru mine, la fel și pentru public. Așa că atunci când trebuie să fac un interviu, este ceva mai mare și mai mult decât o singură melodie. Este o întreagă experiență. “De ce ar trebui să îmi pese că e o piesă nouă?”, te-ai putea întreba. “Păi uite de ce: acest cântec reprezintă o experiență, dacă vrei să mergi în această călătorie, poți avea parte de mai multe”. Fundamental, storytelling-ul a devenit cam partea mea preferată din ceea ce fac. Și nu neapărat storytelling despre cântece, ci și cum am pus totul cap la cap.

• Ai menționat albumele tale din trecut și, așa cum am observat de-a lungul anilor, subiectul comun al tuturor celor 7 albume a fost dragostea. Acum, dacă m-aș gândi să conectez conceptul de “dragoste matură” cu unul dintre albumele tale, care ar fi acela și de ce? 
• Probabil că “Harder than easy” (2009) care a fost al doilea album al meu. Un album pe care ar fi trebuit să-l fac acum, haha. L-am făcut cu 20 de ani mai repede, ceea ce este foarte ciudat, pentru că este cel mai înțelept album pe care l-am scris. Nu știu de ce. E ceva despre a fi la acea vârstă. Oare câți ani aveam când l-am scris, poate 23-24 ani?! Și eu sunt convins că, la un anumit nivel creativ, cam pe acolo este vârful creației tuturor. Și când spun “creativ”, nu mă refer la faptul că ești bun la storytelling, dar atunci ești atât de detașat de orice altceva, încât preiei sindromul personajului principal. Ești cel mai important din Univers, înțelegi?  Devii buricul pământului, haha. Aproape narcisist, într-un mod ciudat. Și ești atât de ocupat cu tine, nu ai nicio responsabilitate și este doar despre tine și atât. Și, dintr-un poetic punct de vedere, este ceva minunat în asta, de fapt. Eu nu scriam pentru public, nu scriam pentru așteptări, ci eram foarte absorbit de propria persoană, eram într-o autosuficiență personală. Scriam pentru că asta se întâmpla în interiorul meu, nimic altceva. Și apoi, nu zic că pierzi starea asta, dar devii mai generos, mai înțelept. Unii oameni deprind talentul de a manipula starea asta, dar la vârsta aceea e totul despre tine și atât. Deci “Harder than easy” (2009) este un album foarte, foarte autentic. Acesta ar fi albumul la care te-aș trimite. Așa cum ai zis mai devreme, dacă voiai să știi cine este Giovani Savoretti atunci când nu e Jack Savoretti, ascultă albumul ăsta. De altfel și cel mai puțin de success album pe care l-am făcut vreodată, haha.

• Hai, că ești OK. Uite, eu am avut o emisiune la un radio din București și insistam să pun muzică de pe acel album. Nu mă plătea nimeni pentru asta, dar tot puneam, haha. 

Jack, ne apropiem de finalul interviului nostru care, până la urmă, s-a dovedit a fi mai mult       o discuție prietenească și foarte deschisă, decât un simplu interviu. Abia aștept să te întorci     cu formația ta la București, din păcate eu nu voi fi prezentă, însă-mi trimit prietenii ȘI CARTONUL cu siguranță. 

• Haha, cool, Sori, îți promit că vom reveni și vor fi mai multe concerte în România. 

• Bun, contam pe asta. Salutări familiei, să fiți bine și ne auzim curând!
• Mulțumesc, Sori!

Bilete la concert gasiti aici: Bilete Jack Savoretti la Arenele Romane