Sunt convinsa ca fiecare boboc de la ASE sau de la Politehnica se intreaba ce se intampla la Balul artistilor in devenire. Recunosc ca eu am avut aceasta curiozitate si, desi mi-a luat mai mult de o decada sa o satisfac, aseara am avut ocazia.
Cu surle si trambite a fost anuntat Balul UNATC/UNARTE. Locatie princiara. Tema: Marele Gatsby.
Palatul Ghika mi-era necunoscut pana aseara si ma facea sa zambesc usor malitios amplasarea acestuia. Mi-a pierit malitia cand am intrat pe poarta, pentru ca, brusc, am simtit ca pasesc in alta lume.
In lumina difuza din curte paseau siluete negre, coborate din ”otomobile” (cum se spunea Coana Aneta Duduleanu in “Gaitele”) si, cu cat se apropiau mai mult de cladirea somptuoasa si puternic luminata, ma convigeam ca nu prea au luat tinerii in gluma tinuta impusa de tema balului.
Domnii aveau frizuri gelate, costume elegante si meargeau agale, avand la brat cate o domnisoara cu rochie cu strasuri si franjuri, purtata de pantofi cu tocuri inalte-inalte. Vestitele bentite Charleston nu lipseau, evident, dar trebuie sa recunosc ca doar completau coafuri si machiaje impresionante. Asta recuzita, monser!
Exact ca in pelicula cu pricina, sala de bal era despartita de cladire printr-o terasa, unde se sustineau discutiile de curtoazie si unde am tot fotografiat invidioasa personajele care mi se perindau in valuri prin fata ochilor.
Am savurat iluzoria calatorie in Epoca marilor industriasi pana in momentul in care subiectii obiectivului meu au inceput sa isi verifice conturile de Facebook. Am coborat treptele in sala de bal…poate ca mi-as fi putut continua reveria.
Dar nu fu chip. Muzica electro, pop, dance; am realizat ca l-am pierdut pe Gatsby lui Redford si ca l-am gasit pe cel al lui Di Caprio. Nu-i de colo nici asta, ca daca-i bal, bal sa fie! Zambete si topaiala. Terrence Parker ne-a facut sa uitam de eticheta impusa de vestimentatii.
A meritat asteptarea celor de la Moonlight Breakfast,. A fost o premiera pentru mine sa ii vad live si am savurat-o pe deplin; am uitat ca sunt reporter si nu am retinut cu ce piesa au deschis concertul. Greseala de incepator ce sa-i faci!
Dar au urmat “Still”, “Silent disco” si “Play”, la ultima dintre ele avand prima ocazie sa ascult live un clarinet, la care interpreta Bazooka – care s-a mutat la tobe la “Champagne”. Publicul aplauda pe ritmul piesei, am vazut si domnisoare care faceau pasi de Charleston. La “Shake” am auzit clarinetul din nou.
Finalul a fost marcat de “Shout”, cu Christie la portavoce. Aplauze furtunoase.
Am parasit epoca in ritmuri electro aduse de OK Corral.
Ce am uitat sa va spun e ca toata noaptea am cautat-o pe Daisy. Si cred ca am gasit-o.
