Artmania 2018- muzici faine, loc de poveste

A 11 editie Artmania, tot Sibiu, tot Piata Mare, tot oameni faini intr-un oras de poveste.

Astept si numar zilele pana la urmatoarea editie, in fiecare an si nu pentru trupe, pentru muzica, pentru prieteni, pentru loc, pentru toate si tot ce inseamna Artmania. Asa ca, orice ar zice carcotasii mereu nemultumiti, ca line-up slab, ca preturi, si editia din acest an a fost una reusita.

Ca in fiecare editie, ne-am hranit cu muzica buna si mancaruri pe masura iar berea rece a curs racorindu-ne de caldura de peste zi si cel mai important, ne-a ocolit ploaia desi nu cred ca ne-ar fi pasat.

Din pacate, Artmania 2018, a inceput pentru mine cu ultima trupa din prima seara, Mogwai care s-a potrivit perfect su starea cuiva care a stat 6 ore in tren. M-a uns pe suflet combinatia de melancolie si ritm si m-a trezit din amorteala.

Piese precum Every Country’s Sun, Mr. Beast, Hardcore Will Never Die sau  Young Team la final, au lasat audienta sa viseze iar eu mi-am primit portia de liniste.

Ziua doi..forta si pasiune, muzica si un final genial.

Distorted Harmony au deschis seara cu un prog ca la carte si multa energie. Publicul nu foarte numeros a apreciat prestatia si entuziasmul israelienilor si eu vocea solistului care a reusit sa compenseze deficientele de sunet prezente mereu la un inceput de fest.

Zeal & Ardor au fost pentru mine revelatia festivalului cum anul trecut au fost You Me At Six.

Un proiect de “avant-garde metal” relativ nou, o voce puternica, Manuel Gagneux cel acre si a fondat trupa si un ritm nebunesc, un mix de genuri armonios inchegate cu piese de pe cele doua albume ale trupei. Au alternat frumos piesele alerte cu cele lente si au pastrat vie atentia publicului pe tot parcursul show-lui.

Leprous am vazut ultima data anul trecut la Rockstadt si sunt o trupa foarte indragita pe la noi.

Am intrat in transa inca de la primele acorduri si cu greu m-am dat urnita din fata scenei dupa terminarea concertului.  Lumini, prestatie, prezenta scenica si sunet imprecabil.

Ii poti lua separat sau ca intreg, oricum se remarca printr-o precizie uimitoare a sunetului și a miscarilor de pe scena. Fiecare detaliu a fost bine pus la punct, vocile au sunat foarte de clar, iar ordinea pieselor parca a fost special aleasa sa te zapaceasca incet.

Un sound clar, perfect, o muzica de suflet, de calm si ratiune.

Au cantat de pe Malina, The Congregation și Coal, au avut parte de mult entuziasm din partea publicului, de piese cantata de vocile tuturor alaturi de placuta voce a lui Einar Solberg.

Finalul, geniul Steven Wilson caruia i-au trebuit 30 de ani sa ajunga aici, cu picioarele goale si o voce din alta lume si sa nu uitam chitara care in mana lui se transforma in instrumental preferat al zeilor.

Spectacol bine ticluit, un joc scenic deosebit, teatru, arta, vizual.

Lazarus, celebra de pe Porcupine Tree a fost cantata de toti, ca si Pariah, piesa mea de suflet. Am avut solouri de o maiestrie greu de descris, am avut piese din toti cei 30 de ani, compozitii de pe albumele solo si The Raven That Refused to Sing pastrat perfect pentru final cu videoclipul ruland pe ecranul din spatele scenei.

A fost o comunicare intre el si public mai presus de cuvinte si muzica. Cumva Steven Wilson a patruns in suflete si atunci cand linistea canta.

A fost o editie de poveste, scurta. Totul pare scurt cand e frumos si intens.

Asteptam editia 12 Artmania. Ne vedem in 2019 Sibiu