Data:
Sâmbătă, 17 Noiembrie ora 19:00
Durata: 2h 10 min
Regie: Alexandru Tocilescu
Distributie: George Mihaita, Valentin Teodosiu, Vladimir Gaitan, Simona Stoicescu
Bilete: 30 lei (preţ unic)
Scurta descriere:
“Este prima comedie românească, din cele vreo 150 pe care le-am citit, care este ancorată în realitatea imediată, în circul care ne înconjoară.
Pornim la joacă cu trei aşi – Tocilescu, Lustig, Comedie
Jucăm poker şi nu trişăm.
Unii aleargă după o royală toată viaţa.
Noi am prins-o: Poker de Adrian Lustig”.
Jucăm poker şi nu trişăm.
Unii aleargă după o royală toată viaţa.
Noi am prins-o: Poker de Adrian Lustig”.
George Mihăiţă
Ce e mai greu decât să scrii o comedie care să nu fie uşoară? Mai greu e să nu te faci de râs încercând să provoci râsul. Dar cel mai greu e să ţi se joace o comedie. Chiar dacă, în cazul unuia ca mine, se poate spune “autorul e în viaţă şi e cooperant”. Deşi asta nu e cel mai mare atu: autorii morţi sunt şi mai cooperanţi, accepta tacit orice modificări. În privinţa asta, Shakespeare a devenit cel mai cooperant.
În această partidă de poker pe care autorul o joacă cu teatrul, rolul lui se rezumă la a face cărţile. De obicei, o carte, cu o singura piesă pe care nu o citeşte nimeni. Nici măcar corectorul. Dacă ia un premiu literar, înseamnă că n-a citit-o nici juriul. După ce a împărţit cărţile: la rude, prieteni, critici de teatru, directori de teatru, cunoştinţe ocazionale, factorul poştal, cititorul de contoar, sectoristul – şi cu asta s-a cam terminat tirajul – autorului nu-i rămâne decât să aştepte pe cineva să-l joace. După ce a aşteptat destul, mai scrie o piesă. Dacă prima oară a scris o comedie, a doua oară va scrie mai mult ca sigur o dramă. Fără să facă din asta o dramă, şi, nefiind o dramă, nu i-o joacă nimeni. Dacă prima oară a scris o dramă, a doua oară va scrie o tragedie, fără să facă din asta o tragedie. Şi cu asta, a epuizat genurile dramatice. Poate trece la sitcomuri.
Ce e paradoxal, e că există comedii care ajung să se joace. Dar, spectatorul, păţit, întreabă, totuşi, la casă: E o comedie la care se râde?
Chiar asta e întrebarea.
Adrian Lustig
În această partidă de poker pe care autorul o joacă cu teatrul, rolul lui se rezumă la a face cărţile. De obicei, o carte, cu o singura piesă pe care nu o citeşte nimeni. Nici măcar corectorul. Dacă ia un premiu literar, înseamnă că n-a citit-o nici juriul. După ce a împărţit cărţile: la rude, prieteni, critici de teatru, directori de teatru, cunoştinţe ocazionale, factorul poştal, cititorul de contoar, sectoristul – şi cu asta s-a cam terminat tirajul – autorului nu-i rămâne decât să aştepte pe cineva să-l joace. După ce a aşteptat destul, mai scrie o piesă. Dacă prima oară a scris o comedie, a doua oară va scrie mai mult ca sigur o dramă. Fără să facă din asta o dramă, şi, nefiind o dramă, nu i-o joacă nimeni. Dacă prima oară a scris o dramă, a doua oară va scrie o tragedie, fără să facă din asta o tragedie. Şi cu asta, a epuizat genurile dramatice. Poate trece la sitcomuri.
Ce e paradoxal, e că există comedii care ajung să se joace. Dar, spectatorul, păţit, întreabă, totuşi, la casă: E o comedie la care se râde?
Chiar asta e întrebarea.
Adrian Lustig