Asa cum reflexia este jocul luminii, reverberatia este jocul sunetului. Danezii au botezat-o “efterklang”, iar concertul de miercuri seara m-a convins ca trupa cu nume ce innoada limba nu se dezminte de el.
Sala Berlin era plina, asteptand infrigurata intrarea pe scena a artistilor. Insa i-am aplaudat incantata (ca de obicei) pe We Singing Colors care venisera in deschiderea concertului cu un clip nou prezentat in premiera:
[tube]http://www.youtube.com/watch?v=jGWfd1qQKZE[/tube]
Iar “stihiile” nu s-au lasat prea mult asteptate.
Ploaie ce ma lovea duios cu picaturi mari pe varful unui munte incetosat este cadrul in care m-am teleportat cand a inceput “Hollow Mountain”. Iar pe varful acelui munte eram eu si Introspectia, draga de ea. Nu, emotia nu avea ce cauta cu noi. Complexitatea muzicala a celor de la Efterklang nu atinge absolut deloc baierile cordului, insa scalda neuronii intr-o mare de liniste. Si m-am intors de acolo adusa de ropotul aplauzelor din Sala Berlin, carora solistul Casper Clausen le-a raspuns zambind: “Buna seara, Bucuresti!”.
[tube]http://www.youtube.com/watch?v=Qwgs5R97X4M[/tube]
Casper Clausen, Mads Brauer si Rasmus Stolberg sunt prieteni din copilarie si au infiintat trupa Efterklang in 2001. In acest moment, ei sunt in turneu cu al patrulea album, ”Piramida”, iar molecula lor scenica numara 6 atomi. Povestea acestui album este foarte frumoasa si o gasiti in documentarul musical “”The ghosts of Piramida”:
[tube]http://www.youtube.com/watch?v=Iel9NAfjwAs[/tube]
Fiindca au fost pentru prima data in Romania, danezii ne-au adus si cateva piese de pe albumele mai vechi: de pe “Magic chairs” (2010) ne-au cantat “I was playing drums”, “Modern drift” (la care fanii din sala au rabufnit in aplauze de la primele acorduri) si “Raincoats”; de pe albumul “Parade” (2007) am auzit “Frida found a friend”, iar din “Tripper” (2004) au ales sa ne incante cu “Step aside”. Single-ul de anul acesta, “Look up”, a fost si el strecurat in playlist.
“Your ways/ Tipping me over/ Darkest women/ Taking all”… asa incepe piesa cu nume de femeie polara, “Sedna”; m-a impresionat prin incarcatura dramatica adaugata in varianta de concert de formularile melodice de virtuozitate ale sopranei Katinka Fogh Vindelev si ale lui Martyn Heyne.
In momentul de maxima intensitate al piesei “Black summer”, muzica a incetat brusc, iar ei au ramas in liniste, ca niste statui, timp de un minut, privindu-ne. A fost atat de puternica acea secventa, incat nu am indraznit sa aplaudam, ramaseseram asteptand ce va fi urmat… iar muzica a reinvadat sala.
„Taking it up, you take me up” au repetat la nesfarsit, parca, in timpul lui „The Ghost” si haosul instrumental creat pe scena la aceasta piesa m-a bine-indreptatit sa ii numesc „stihii”.
Evident ca nu i-am lasat sa plece prea usor. Au bisat si i-am aplaudat indelung. Am plecat bucuroasa din Control, bucuroasa ca nu am ratat aceasta experienta sonora si ca detin uneltele sa pot transforma reverberatia in ecou.