Te așezi pe scaun și aștepți să înceapă spectacolul, în timp ce mai sorbi încă o înghițitură din băutura ta sau în timp ce tragi ultimul fum din țigară. Se stinge lumina. Și aștepți să se aprindă. Dar spectacolul începe .
În aer liber. În întuneric.
Din glasul răgușit al bătrânelului de pe scenă, în acel spațiu nonconformist, începi să îți dai seama că nu asiști la o piesă de teatru cu o temă banală, ci la o piesă de teatru care te va convinge prin realismul subiectului, diversitate și imprevizibil.
7 tipologii, 7 secvențe în care sentimentul de deja- vu este pregnant și îți răvășește ordinea logică a minții din pricina senzației de familiaritate pe care o ai față de personaje. Actorul Laurențiu Bănescu reușește prin spontaneitate, simplitate și simț ludic să te mențină conectat în acțiunea piesei, stârnind râsul .
Pe ritmuri de Subcarpați, intercalate între momentele de apariție ale fiecărui personaj, Laurențiu Bănescu dă dovadă de stăpânirea artei camuflării, interpretând aceste 7 tipologii , de fiecare dată, incomparabil, dar cu aceeași energie și cu aceeași convingere ce conferă o alură mioritică personajelor.
O piesă cu mult umor
Personajele reprezentate pe scenă au în comun, în mod cert, umorul pe care îl provoacă prin atitudine și poveste.
Bătrânelul rămas parcă într- un trecut prezent, despre care vorbește repetitiv, abundă în ticuri verbale specifice vârstei ( ”Mă înțelegi?”, ”Așa.Deci…”) care, dincolo de râsetele stârnite, îți reamintește de persoane prezente în viața ta- vecinul, bunicul, unchiul.
Cuvintele silabisite sacadat, printre dinți, cu un aer vinovat, ale bărbatului arestat, mișcările de luptă ale inocentului comandant de trupă, verva și revolta poetului străzii dedusă din replicile repetitive, gesturile de disperare ale șefului și aerul de ” je m’ en fiche” al liceanului ce se află în plină etapă de descoperire a plăcerilor vieții compun o panoramă umoristică, accentuând personalitatea fiecărei tipologii umane.
Dincolo de umor, există mesajul
” Lumea s- a înrăit . Nu mai poți să ieși pe stradă.”
Bătrânul, copilul-comandant de trupă, bărbatul arestat, liceanul, poetul străzii, șeful stresat, yoghinul, toți blamează vicisitudinea, consumerismul și indolența oamenilor în fața acestuia, incompetența și nepăsarea, răutatea și orgoliul oamenilor.
Textul scris de Laurențiu Bănescu se vrea a fi o expunere veridică nu numai a unor tipologii umane, ci și a unor fapte, situații, acțiuni, creând un peisaj al gândirii și comportamentului românesc într- un secol al vitezei, al consumerismului, al luptei pentru putere și recunoaștere socială.
Cu o expresivitate caracteristică meseriei, dublată de pasiune și devotament, actorul Laurențiu Bănescu reușește în spațiul intim al Teatrului de Artă București, folosindu-se ca element scenic auxiliar de o lampă de birou, să reamintească spectatorului de superficialitatea și cruzimea lumii în care trăim. Două coordonate tratate natural, din moment ce își pierd din semnificația lor negativă pe măsură ce ne obișnuim să închidem ochii și să trecem pe lângă ele , fără a le semnala , măcar în adâncul nostru.
”Monoloagele vecinului„ este, așadar, una dintre piesele cu mult umor, realism cotidian, mesajul de final rezumând principalul punct de plecare în construcția piesei: ” …lăsați- vă orgoliile…dezbrăcați- vă ” .
Recenzie ” Monoloagele Vecinului” la Teatrul de Artă București