Concert Metallica 13 Mai 2026. O seara magica.

de Theodor Tudose,

Foto: Ciprian Vladut

De la începutul României post decembriste, Metallica ne-a încântat cu patru concerte, din ’99  până acum, 13 mai 2026, insă relația rockerului din România cu formația începe încă de la nașterea trupei, care a reușit să spargă granițele regimului comunist. Metallica a însemnat o gură de aer, o formă de libertate neprețuită, manifestată prin bine-cunoscutele casete copiate de mai multe ori, despre care eu nu pot să vă povestesc prea multe, dar pe care le mai găsesc din când în când prin târgurile de vechituri și despre care cu siguranță știu de la părinții și prietenii mei.

Pentru mine, Metallica a însemnat o adolescență trăită la maximum. Vorba aia: cum să suferi o despărțire din liceu sau alte drame aferente dacă nu pe muzica zeilor? De aceea, concertul din 13 mai a fost pentru mine mai mult un tribut adus originilor mele, fiind și prima dată când îi vedeam într-un set live complet, sub semnătura lor, iar cu siguranță nu am fost singurul în această situație.

Nu pot să vă povestesc despre acest concert  până nu ne adresăm elefantul metalist din cameră. Poate chiar acesta este subiectul cel mai important despre care trebuie să se vorbească și anume valul de mizerie care a cuprins social media după concert. Pe internet s-au perindat multe opinii vehement negative înlegătură cu acest concert, foarte puține valide, dar pierdute într-un șir lung și disperat de încercări de a atrage atenția și de a păta o experiență mult dorită de zeci de mii de fani care au fost prezenți la concert și de alți zeci de mii care nu au mai prins bilet. Să te folosești de acest concert pentru a te scoate de la naftalină înapoi în atenția presei, aruncând cu noroi într-o formație care a făcut mai multe prin activitatea ei internațională pentru generații întregi decât mulți dintre indivizii expirați și pregătiți pentru ultimele lor 15 minute de faimă, mi s-a părut mai degrabă o încercare disperată de a atrage atenția decât critici reale ale concertului. Sunt curios ce păreri vor avea acești indivizi, al căror nume este inutil de menționat, dacă vor avea plăcerea să mai primească invitație la vreun concert. Căci, de ce nu, este ușor să arunci cu noroi din poziția de invitat și să pătezi în același timp  si restul jurnaliștilor care sunt acolo să muncească cu adevărat și să ofere o recenzie cât mai autentică și mult dorită de cititorii care n-au reușit să ajungă la concert. Probabil că atunci când vor merge la un alt concert unde mai util scopului le va fi să ia o atitudine de lauda , se vor strădui să scoată încă o dată moliile din personalitățile lor și un vocabular elitist, deoarece ei sunt oameni de cultură și mai ales mari promotori ai culturii cu o coloană impecabil de dreaptă.

Să revenim la metalele noastre. Seara a început cât se poate de bine. Lumea s-a plâns de aglomerație, dar chiar am simțit că zona organizată de jandarmi pentru mersul către acces a funcționat corect și a oferit confort, cel puțin mie. După ce am intrat și am căutat cu disperare toate cele patru pahare personalizate vândute la barurile din zona concertului, am mers către locul meu din tribună.

Trupa Knocked Loose deja începuse să încălzească publicul pentru ce urma să se întâmple. Mi s-a părut că este fix trupa aceea de festival menită să creeze hype, dar în același timp și să scoată energia aia adunată în toată lumea, ca nu cumva atunci când urcă Metallica să o ia razna toată lumea și să se urce peste ei pe scenă.

Cu câteva ore înainte chiar glumisem că eu am venit mai mult pentru Gojira. Una dintre formațiile mele favorite, formație pe care am și fotografiat-o de două ori. Gojira sunt altceva, au o profunzime specifică muzicii originare din Franța. Din păcate, sunetul la ei nu a fost foarte bun, vocea pierzându-se printre celelalte instrumente, dar acest lucru nu i-a oprit pe fani, incluzându-mă și pe mine, să se dezlănțuie odată ce au auzit bine-cunoscutele lor melodii: „Stranded”, „Flying Whales”, „L’Enfant Sauvage” și așa mai departe. Când a venit momentul pentru „Mea Culpa”, chiar m-am gândit că pentru partea de voce feminină o să avem o surpriză, o colaborare cu o interpretă din România, dar din păcate nu am avut parte de acest lucru. Iar la „Silvera”, dacă nu mă înșală memoria, deja ploua și dădea sentimentul unui moment „larger than life”, o emoție trăită împreună.

Am fost la multe concerte până acum și la aproape toate am lucrat ca fotograf acreditat sau oficial, dar niciodată nu am văzut publicul să facă valuri în tribune ca la meciurile de fotbal. Am fost dat pe spate și am intrat în joc, o distragere perfectă până în momentul în care boxele stadionului au început să răsune cu AC/DC.

Dintr-o dată, toți am recunoscut soundtrack-ul din „The Good, the Bad and the Ugly”, celebrul western pe care au urcat pe scenă Lars, Kirk, Rob și James ca niște outlaws ai Vestului Sălbatic. Momentul de super-erou, să spunem, pe care muzica lui Ennio Morricone l-a construit s-a terminat brusc odată cu primele acorduri din „Creeping Death”. De parcă eram gata pentru o discuție importantă și celălalt îți spune direct să sărim peste schimbul de politețuri. A urmat „For Whom the Bell Tolls”, una dintre melodiile mele preferate.

Prima și singura melodie interpretată de pe albumul 72 Seasons a fost abia a cincea, „Lux Æterna”. Lucru care mi s-a părut ciudat. Nu pot să spun că este albumul meu favorit, dar fiind turneul care îi poartă numele mă așteptam să avem plăcerea să ascultăm mai multe piese de pe noul album cântate live. În același timp, m-am bucurat foarte tare să aud melodiile pe care le-am ascultat cândva pe repeat acasă sau la fiecare rockotecă și să urlu cât mă țin plămânii pe versurile lor.

„The Unforgiven” a fost primul moment de schimbare de tempo din concert, iar în ciuda acestui lucru cred că multimea de oameni aflata pe stadion urla versurile mai tare decât la melodiile de până atunci. Un clasic adevărat.

Când vorbim despre Metallica din primele lor albume, viteza e un must, așa că după „The Unforgiven” ne-au dat pe spate cu „Fuel”. Am uitat să menționezcă de la prima melodie nu a mai stat nimeni pe scaune, cel puțin pe partea mea. Nu poți să stai pe scaun când în fața ta se întâmplă ceva de magnitudinea asta, mai ales că din tribune tot conceptul de scenă circulară se vede impecabil și pare o idee poate excepțională, dar cu siguranță inedită.

Cine s-ar fi gândit că o să aud vreodată Metallica interpretând o melodie de la Compact? Adică pe bune? În ce univers? Poate invers. Ei bine, ce părea imposibil chiar s-a întâmplat. Kirk și Rob au cântat un cover după piesa „Cine Ești Tu, Oare?”, Rob acoperind partea de bass și voce. Mi-a luat puțin să mă prind, dar odată ce mi-am dat seama am fost chiar impresionat. Nu e un lucru ușor să cânți într-o limbă pe care nu o cunoști. O surpriză chiar plăcută, iar Compact chiar meritau un astfel de tribut. Acum chiar îmi pare răucă nu am cântat vreodată într-o formație, că poate, poate îmi cântau Metallica o melodie în fața zecilor de mii de spectatori.

Într-un mod chiar ironic, imediat după „Cine Ești Tu, Oare?” ne-au lovit cu „Fade to Black”, „Wherever I May Roam” și „Nothing Else Matters”. Acest trio de melodii a ținut tot publicul cu mâinile în cap. Exact ce ziceam eu mai devreme despre melodiile pe care sigur suferă un rocker cel puțin o dată în adolescență, căci altfel nu se poate.

Dacă tot am suferit pe cele trei, nu se putea să lipsească nici următoarele trei: „Sad but True”, „One” și „Seek & Destroy”. Dacă blocurile din jurul stadionului îi auziseră pe cei de la Metallica cântând până atunci, ei bine, de data asta a venit rândul publicului. Cred că tot Bucureștiul a auzit un fel de cor similar celui din tragediile grecești, doar că mult mai zelos și foarte personal.

Unde m-am așteptat să ascultăm mai multe melodii de pe noul album și m-am înșelat, mai aveam o așteptare care s-a îndeplinit. Penultima melodie a fost „Master of Puppets”. Nu cred că se putea să vină la noi și să nu ne ofere acest moment. Când te gândești la Metallica, prima melodie care îți răsună în cap este „Master of Puppets” și apoi „Nothing Else Matters” și restul. Cel putin mie.

Totul s-a încheiat pe „Enter Sandman”. O noapte legendară încheiată pe o melodie legendară, iar publicul părea satisfăcut. Fusese hrănit din plin cu unele dintre cele mai bune melodii din istoria Metallica, ba chiar din istoria metalului.

După 45 de ani de activitate, Metallica încă sunt la înălțime atât compozițional, câtși live. Un concert care, de când au urcat cei patru călăreți ai apocalipsei pe scenă, s-a auzit foarte bine, păstrând în același timp și efectul diferit de stadion, efect care oferă cea mai bună voce publicului, îl face să răsune și să se contopească cu muzica artiștilor de pe scenă. Desigur, au mai fost câteva note scăpate pe ici, pe colo, dar după cum spunea Richie Faulkner, metalul este despre asta: despre imperfecțiune, despre momentul trăit live, iar fără o coardă sau două scăpate pe lângă acord nu este rock adevărat.

Pentru mine, seara de 13 nu a adus ghinion, ba chiar mi-a adus un concert pe care îl voi purta în suflet toată viața și care mă va ajuta să rezist sevrajului muzical până când voi avea plăcerea să revăd Metallica iar, într-un concert pe Arena Națională.

Un eveniment marca Emagic.